Ulciorul sfărâmat pune probleme tulburător de grele, fie că abordăm opera sub aspect scenic, fie sub cel textual. E o dramă politică profundă care conţine elemente absurde – crimă de scenă, cum o numeşte Figura Studió – care, în ciuda umorului, critică într-un mod personal societatea oamenilor mărunţi şi apartenenţa lor politică şi juridică. Drama este populată de caractere care urmează nişte tipare superficiale, extreme. Nu sunt pe deplin încredinţată că aceste caractere ieşite din pana lui Kleist ar reprezenta altceva decât caricaturile oamenilor mărunţi.

Când am citit întâia ară textul, m-au contrariat foarte mult figurile exagerat de comice la prima vedere, pentru că simţeam că gravitatea operei are de pierdut prin faptul că Kleist pune bază pe umor şi nu pe atitudinea dintotdeauna a omului mărunt, pe tiparele sale comportamentale. Însă am reuşit să mă ridic, cred, deasupra acestor aversiuni provocate de text, mulţumită lui Botos Bálint. Într-o abordare nouă, am avut ocazia de a deveni, cu ochii şi cu urechile, martor al caricaturii unui judecător corupt care, în cazul acesta, nici nu-i doar o imagine caricaturală, ci mai degrabă un scuipat irepresibil, venit din profunzimea fiinţei, asupra „exerciţiului judecătoresc” mânjit cu acte de corupţie, pe care locuitorii satului îl cred o brioşă cu căpşuni. Locuitorii satului trăiesc cu convingerea că judecătorul e un om de încredere, de cuvânt, şi nici nu-şi pot imagina ce s-ar putea ascunde sub robă (dincolo de izmene şi de petele de origine necunoscută de pe ea, desigur). Şi această naivitate caracterizează perfect situaţia cetăţeanului obişnuit. În această regie ni se oferă o interpretare întoarsă pe dos, care nu stă să mediteze la marile problemele ale elitei sus-puse, ci vorbim despre populaţia rurală analfabetă, trăitoare în condiţii modeste, în timp ce drama lui Kleist îi cere cititorului, după părerea mea, chiar dacă numai în şoaptă, printre rânduri, să se ocupe de problema cercurilor de putere din Ţările de Jos. M-am bucurat foarte mult că Botos Bálint a deposedat textul de această interpretare şi a îndreptat reflectorul numai asupra realităţii cetăţeanului de rând.

La început, judecătorul Adam al lui Moşu Norbert-László putea fi resimţit într-adevăr ca o caricatură, apoi, după circa un sfert de oră, am fost cuprinsă de un sentiment de angoasă, un fel de teamă, când am simţit că judecătorul este în realitate un criminal deghizat în smintit, capabil în orice clipă să scoată din izmene maşina de tocat carne văzută la începutul piesei. A fost îngrozitor, deoarece am descoperit în el spaima. Fiecare mişcare era imprevizibilă, gesturile bruşte dovedeau tulburare mintală. Şi la celelalte caractere se putea simţi şlefuirea migăloasă, destinele individuale pluteau parcă în aer.

Decorul era chemat să înfăţişeze şi el mediul rural sărăcăcios apărut în viziunea lui Botos Bálint. Decorul în formă de cutii care umplu sala de studio Figura părea ieftin, de parcă am fi pătruns cu adevărat în viaţa de toate zilele ale unei familii sărace. Locul acţiunii putea fi văzut din trei direcţii, astfel că m-am simţit ca la o expoziţie în care obiectul expus este despărţit de vizitator de un perete de sticlă imposibil de spart ca să putem examina de mai aproape cele văzute, pentru că s-ar declanşa alarma. Deşi numărul scaunelor ne avertiza care este locul nostru, înlăuntrul meu a început să prindă viaţă senzaţia că spaţiul mi-ar permite să mă plimb în timpul reprezentaţiei şi să examinez din toate părţile expoziţia, adică spectacolul. E o concepţie palpitantă, realizată magistral, şi a fost plină de emoţie urmărirea derulării întâmplărilor, chit că nu aveam în spate decât nişte „numere” de scaun.

Deşi piesa se concentrează în principal în jurul unui conflict obişnuit, regia lui Botos Bálint înfăţişează sensibil slăbăciunile sistemului şi eşecurile inevitabile ale căutării dreptăţii. Această critică ascuţită a societăţii prin tablourile groteşti care prind viaţă pe scenă dezvăluie în faţa ochilor noştri un adevăr universal: justiţia e o activitate condusă de oameni, aşadar vulnerabilă în faţa corupţiei.

Barna Léna