Slawomir Mrožek a publicat piesa Casa de pe graniță în anul 1967, în celebra revistă poloneză Dialog.

La data apariției scrierii, Europa dădea semne că se resemnase cu felul în care îi fuseseră redesenate granițele la feluritele conferințe pentru pace ce pregătiseră și parafaseră încheierea celei de-a doua mari conflagrații mondiale. Oamenii simpli înțeleseră că politica, istoria, geo-politica nu sunt apanajul lor, că marile decizii, câteodată consemnate pe banale șervețele de hârtie, sunt rodul unor negocieri și tranzacții ale unor mari decidenți politici cărora, foarte adesea, le pasă extrem de puțin, dacă nu cumva chiar deloc, de destine și răni individuale. Probabil  se credea atunci că ultimul act al întronării unei noi ordini care, în linii mari, avea să dureze până către sfârșitul anului 1989, se jucase la 13 august 1961, atunci când, în pofida asigurărilor contrarii, autoritățile comuniste din Berlinul de Est au ridicat aproape peste noapte ceea ce avea să se numească, neutru, Zidul Berlinului, iar simbolic, dureros și acuzator, deopotrivă, Zidul Rușinii.

În Polonia anului 1967, Casa de pe graniță avea, cred, semnificații, mult mai apăsate dar și infinit mai dureroase decât în celelalte țări ale Europei de Est. Pentru simplul și durerosul motiv că țara cunoscuse mult prea adesea redesenări de granițe, câteodată atât de drastice încât acestea duseseră la dispariția ei la propriu de pe hartă.

Să fie oare depășită scrierea lui Mrožek în Europa zis unificată sau unită din anul de grație 2024? Are acum scrierea în cauză mai mult decât valoarea unui remember, a unui trist, răscolitor și util exercițiu de memorie? Părerea mea, confirmată după vizionarea spectacolului regizat cu mult rafinament și echilibru, într-o cheie absolut originală de Keresztes Attila la Figura Studio din Gheorgheni, este că scrierea asociază inteligent și util rememorării, avertismentul. Istoria nu se repetă niciodată aidoma, însă repetițiile în linii mari ale unor fragmente tragice sunt oricând posibile. Ajunge doar să ne uităm la ceea ce se întâmplă azi în atât de apropiata Ucraină ori in Fâșia Gaza.

În plus, piesa lui Mrožek  oferă șansa câtorva roluri generoase.

Mrožek a scris un absurdoid. Regizorul Keresztes Attila a propus un absurd grotesc. La început, atunci când personajul numit generic Eu, în care actorul Moșu Norbert-László izbutește un rol absolut notabil, nutrim impresia că avem de-a face cu o lume descinsă parcă din vesele, antrenante,  desene animate. Bărbatul își prezintă familia, una, simplă. Tradițională, cum se spune astăzi.. Cu doi copii veșnic puși pe joacă (BartiLehel-András și Pascu Tamara), cu socri (Bartha László-Zsolt și Bartha Boróka) și o soție devotată (Szilágyi Míra).

Familia se reunește pentru cină, mănâncă nelipsitele găluște, totul pare să se desfășoare în cadre previzibile și absolut ok. Asta până când la ușă bat diplomații (Faragó Zénó, Kolozsi Borsos Gábor) a căror misiune este de a pune în practică deciziile rezultate ca urmare a negocierilor dintr-o importantă conferință internațională. Din acest moment, lucrurile se precipită, normalitatea se pulverizează, acțiunea e tot mai alertă și se prezintă astfel grație decorului conceput de Bajkó Blanka Alíz care valorifică la maximum virtuțile scenei turnante. Diplomații discută, măsoară, taie, redimensionează, stabilesc noi frontiere. La a căror respectare veghează vameși și grăniceri înzestrați cu arme (Tamás Boglár) și forțe armate (Faragó Zénó). Încălcarea lor fie și accidentală poate costa viața și uite așa se face că vor dispărea unul după altul soacra, copiii, socrul, nevasta. Până atunci însă familia încearcă să păstreze o urmă de normalitate. Înzestrată cu pașapoarte oamenii trec frontierele care le-au împărțit în două casa. Mănâncă eternele găluște atent numărate și înregistrate de pretinse forțe de menținere a ordinii și păcii. Încearcă să scape onorabil din deranjul produs de trecerea unui contrabandist (Kolozsi Borsos Gábor). Este asaltat de oaspeți care dau curs unor invitații inexistente. Așa cum au făcut foarte adesea de-a lungul istoriei agresorii.

Bufonada e perfectă, grotescul garantat. Numai că la capătul lor se află moartea. Asta oare  numai fiindcă istoria e oarbă sau pentru că rațiunea umană este suspendată, aneantizată și, la rându-i moartă?

Sursă: contributors.ro