A XXIX-a ediţie a „Festivalului Naţional de Teatru” care
demult nu se mai numeşte (oare de ce?) şi „I.L Caragiale” ( de vină să fie oare
numai faptul că pe afişele de teatru din România nu mai prea apare numele
marelui clasic, iar despre spectacole cu adevărat performante cu piesele sale
nici măcar nu mai poate fi vorba), a avut loc la Bucureşti în perioada 18-27
octombrie. S-a desfăşurat sub titlul „Teatrul, clipa magică a istoriei”.
Firesc, deoarece în 2019 se împlinesc 30 de ani de la
Revoluţia anticomunistă din Decembrie, detaliu pe care directorul artistic al
manifestării, criticul Marina Constantinescu a avut grijă să îl marcheze. Prin
spectacole, dezbateri, colocvii, expoziţii. Mă voi referi la ele în cuprinsul
acestor însemnări, ceva mai încolo.
Pentru moment, cer permisiunea unei scurte, cred că şi
utile, incursiuni în istoria manifestării. Fie şi numai pentru motivul că nici
existenţa ei din 1990 şi până astăzi nu ar fi fost posibilă în absenţa
Revoluţiei.
Sfârşitul anului 1989 a prins teatrul românesc cu un destul
de bine consolidat sistem festivalier. Şi chiar dacă într-una dintre dimineţile
cu dezbateri ale FNT 2019, aripa mai radicală (nu neapărat şi riguros
informată) a criticii noastre teatrale s-a întrecut în a debita inexactităţi
chiar şi insulte la adresa unora dintre precursori, printre care şi Valentin Silvestru, trebuie spus că lui
Ayatollahului, i se datorează în mod precumpănitor, sistemul în chestiune. Mai
greu era însă ca festivalurilor în chestiune să le fie anticipată
periodicitatea, extrem de dependentă de schimbările de umori ale autorităţii.
În plus, autoritatea nu voia şi pace ca un astfel de festival să aibă loc în
Capitală. Asta dacă facem abstracţie de fazele naţionale ale unui aşa-zis
festival ba naţional, ba al tinerilor regizori care a avut câteva ediţii în a
doua jumătate a anilor ’50 şi în primii doi-trei ani după aceea.
FNT s-a născut în octombrie 1990 ca unul al Bucureştiului.
L-au zămislit acelaşi Valentin Silvestru împreună cu Ion Caramitru, proaspăt
preşedinte al nou înfiinţatului UNITER, Andrei Pleşu, noul ministru al
Culturii, şi scriitorul Costache Olăreanu, primul director al Direcţiei de
Cultură a Municipiului. 28 de ediţii au avut loc în Capitala, una singură la
Iaşi. În 1993 a apărut şi întâiul selecţioner unic, în persoana regretatei
Cristina Dumitrescu. În 1994 s-a renunţat la respectiva funcţie (prea merseseră
lucrurile bine!), iar Cristina Dumitrescu a revenit după vreo doi sau trei ani
de pauză. I-au urmat, uneori cu repetiţie, Alice Georgescu, Ludmila
Patlanjoglu, Marina Constantinescu, Cristina Modreanu. Numai femei? Nu! A fost
şi o excepţie. Ion Parhon care a coordonat FNT la ediţia din toamna anului
2004.
Fiecare selecţioner a încercat să impună acestei
mega-manifestări de cultură teatrală amprenta personalităţii lui proprii. S-au
inventat secţiuni (unele generatoare de scandaluri) în funcţie de statutul
producătorului (de stat ori independent) sau criteriul generaţionist, s-au propus
teme, generice, titluri (drepturile de autor îi revin în această privinţă în
principal Marinei Constantinescu), s-a trecut la internaţionalizarea
manifestării. Îndeosebi în mandatele aceleiaşi Marina Constantinescu, dar şi în
cei trei ani cât la timonă s-a aflat Cristina Modreanu. Care a avut şi ideea
extraordinară ca FNT să fie editorul unor cărţi fundamentale.
Cu toate acestea, FNT a rămas tributar vitrinizării. Adică
sumarizării, relevării esenţelor unei stagiuni teatrale ale cărei dominante a
încercat, mai bine sau mai rău, să le evidenţieze selecţia. Despre selecţia
naţională, m-am pronunţat îndată după ce ea a fost făcută publică, într-un
comentariu publicat în revista Teatrul azi nr. 9-10-11/2019 dar şi în ceea ce
am scris în la data de 8 iulie 2019 pe adevărul.ro. I-am semnalat plusurile şi
minusurile.
În mare, nu ar mai fi de adăugat mare lucru. Adică, şi acum
mi se pare selecţia extrem de generoasă, adică laxă, permisivă, cu porti
generos deschise mediocrităţii, însă şi cu unele lacune impardonabile. Iată, de
pildă, nu voi înţelege în ruptul capului de ce nu au fost selectate Casa cu
suricate de la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, Vrăjitoarele din
Salem de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, Experimentul P (atât de potrivit
temei, dar şi valid artisticeşte) şi Romanţioşii de la Teatrul Alexandru
Davilla din Piteşti, dar şi Mult zgomot pentru nimic de la Teatrul Tineretului
din Piatra Neamţ. Asta cu atât mai mult cu cât vigilenţei estetice a Marinei
Constantinescu i-au scăpat cel puţin două montări defective de orice urmă de
valoare. E vorba despre Janna de la Secţia Română a Teatrului de Nord din Satu
Mare şi despre Il nullafacente de la,
hélas, Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. M-am bucurat că a fost corectată
impardonabila eroare ce ar fi putut fi comisă în cazul în care nu ar fi fost
selecţionat, măcar în ultimul moment, dincolo de artificiul în a cărui
verosimilitate nu cred nici sugarii, Richard al III lea de la Teatrul Bulandra, în regia lui Andrei Şerban. Dar
nimeni nu e perfect. Şi nici infailibil. Nici măcar Papa. De ce ar fi Marina
Constantinescu?
Ce a arătat selecţia naţională? Că avem un repertoriu
teatral divers. Că jucăm clasici români, precum Vasile Alecsandri (Salba
dracului la Teatrul Fani Tardini din Galaţi şi Chiritza în concert la Teatrul
Naţional din Cluj-Napoca), Ion Creangă (Moş Nichifor la Teatrul Act) sau Liviu
Rebreanu (Pădurea spânzuraţilor la TNB). Dar şi dramaturgie românească de
ultimă oră. Câteva titluri : Această Sonia de Lia Bugnar la Green Hours, Nu
regret nimic de Székely Csaba la Secţia maghiară a Teatrului de Nord din Satu
Mare, Jurnal de România de Carmen Lidia Vidu la Teatrul German de Stat din
Timişoara, Idiş? de Peca Ştefan la Teatrul Evreiesc de Stat, Despre tandreţe de Matei Vişniec la Teatrul Dramaturgilor
Români, Limite de Mihaela Michailov şi Radu Apostol la Centrul Replika,
Republica Melania de Irina Nechit la Teatrul Odeon sau Sub fiecare pas e o mină
neexplodată dintr-un război neterminat cu tine însuţi de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din
Piatra Neamţ. Am constatat că Iona a lui Marin Sorescu este pe mai departe un
text perfect jucabil (Teatrul Nottara din Bucureşti în colaborare cu Teatrul
Maghiar de Stat din Cluj-Napoca). Am observat că ne dăm pe mai departe în vânt
după Shakespeare (Neguţătorul din Veneţia la Teatrul Maghiar de Stat din
Cluj-Napoca şi Richard al III lea la Bulandra), că suntem fascinaţi, aşa cum se
cuvine de Cehov (Trei surori la Teatrul Figura din Gheorgheni,
spectacolul-revelaţie al Festivalului despre care am scris în detaliu şi
entuziast la timpul potrivit), că ne place Pirandello (Henric al IV lea la
Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara).
Am văzut că nu am uitat de commedia dell’arte (Arlecchino şi
pierdutele iubiri la Teatrul Excelsior). Dar şi că frecventăm, chiar compulsiv,
multă dramaturgie de limbă engleză. Scrisă de englezi, americani sau irlandezi.
Iată şi câteva titluri: Class la TNB, Zbor deasupra unui cuib de cuci la
Teatrul Metropolis, Cui i-e frică de Virginia Woolf? la Teatrul Naţional Radu
Stanca din Sibiu, In a Forest Dark and Deep de Neil LaBute la unteatru, True
West la Teatrul Maria Filotti din Brăila, Before Breakfast de Eugene O’Neill,
tot acolo, Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams laTeatrul Metropolis,
Delirium de Enda Walsh la Teatrul Odeon, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? la trupa
Tompa Miklós de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Nevermore după E. A. Poe
la Teatrul Mic din Bucureşti, Legături primejdioase de Christopher Hampton la
acelaşi Teatru, Oraşul nostru de
Thornton Wilder la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc sau
Navigatorul de Conor McPherson,
spectacol jucat de Trupa Liviu Rebreanu a Naţionalului târgumureşean. Am mai
băgat de seamă că nu am uitat nici de literatura dramatică franceză (Colivia cu
nebune la Teatrul Metropolis), de ruşii extrem contemporani (sunt jucaţi
îndeosebi la Teatrul Naţional din Iaşi- e vorba despre Dansul Delhi de Ivan
Viripaev sau la Satu Mare –¬Janna), de spanioli (Las Meninas de Enesto Anaya, la Teatrul Maghiar din
Cluj-Napoca), de turci (Avalanşa de Tuncer Cücenoglu de la Teatrul Regina Maria
din Oradea). Ş.a.m.d.
Andrei Şerban rămâne, incontestabil, un reper. Au dovedit-o
cele două variante ale lui Richard al III lea, de la Bulandra, respectiv Teatrul Radnóti Miklós din Budapesta. Nu, nu
e vorba deloc despre copy paste, aşa cum imprudent s-au exprimat tot felul de
persoane. Unele având chiar diplome de licenţiaţi în Artele spectacolului.
Regizorii momentului sunt Victor Ioan Frunză (Zbor deasupra unui cuib de cuci,
Colivia cu nebune, ambele de la Metropolis, dar şi Henric IV de la Teatrul Maghiar din Timişoara) şi Radu
Afrim (Pădurea spânzuraţilor la TNB ,
Dansul Delhi la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Sub fiecare pas e
o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine însuţi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ).
Ambii ar mai fi avut în portofoliu, demne de a fi fost selecţionate, Şeful
sectorului Suflete de la Teatrul de Comedie din Bucureşti (Teatru inexplicabil
şi sistematic ignorat de Marina Constantinescu), respectiv Casa cu
suricate de la Naţionalul craiovean.
Sunt pe mai departe în formă bună “veteranii” Tompa Gábor (Iona şi Neguţătorul
din Veneţia) şi Alexandru Dabija (Salba Dracului de la Teatrul Fani Tardini din
Galaţi şi Moş Nichifor de la Teatrul ACT.
Bocsárdi László cu Sam sau introducere în viaţa de familie,
coproducţie a Teatrului Tamási Áron din Sfântu Gheorghe şi a Academiei de Arte
din Târgu Mureş, Vlad Massaci cu Delirium
de la Teatrul Odeon, Felix Alexa cu Class de la TNB, Radu Apostol cu
Limite de la Centrul Replika, Claudiu Goga, semnatarul unui bun spectacol cu Un
tramvai numit dorinţă la Teatrul Metropolis din Bucureşti sau Cristi Juncu cu Legături primejdioase de
la Teatrul Mic ori Navigatorul de la Secţia română a Naţionalului din Târgu
Mureş au ilustrat con brio aportul regizorilor deja formaţi, siguri pe
profesie, din generaţia de mijloc.
Andrei şi Andreea Grosu cu Before Breakfast de la Teatrul
Maria Filotti din Brăila, poate şi cu montarea Cui îi e frică de Virginia Woolf
de la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu pe care nu am văzut-o (a fost
forma mea de protest faţă de practicile incorecte ale conducerii respectivului
Teatru care îşi închipuie că ar avea dreptul să cenzureze libera exercitare a
actului critic), Vlad Cristache cu True West de la acelaşi Teatru, Cristian Ban
cu Familia Ibsen de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad au confirmat
valoarea „tinerilor deja confirmaţi” în vreme ce Albu István cu Trei surori de
la Gheorgheni (repet, un extraordinar spectacol), Andrei Măjeri (Las Meninas de
la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Vladimir Anton (cu Oraşul, un
solid spectacol al Teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc) sau Mădălin
Hîncu (Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? de la Secţia maghiară a Teatrului Naţional
din Târgu Mureş, Eugen Jebeleanu cu Itinerarii
de la ArCuB arată că stăm (relativ) bine şi în ceea ce priveşte regizorii tineri.
Cu condiţia să vrea şi să poată lucra mai mult şi să îşi mai
cenzureze din orgoliile nejustificate şi, uneori, din discursul largo desolato.
Vremea suferinţelor tânărului Werther a apus demult.
Selecţia naţională a mai dovedit seriozitatea Teatrelor de
limbă maghiară din România. Şi nu e vorba doar despre Teatrul Maghiar de Stat
din Cluj-Napoca (căruia i se mai spune şi „trupa lui Tompa”) , despre Compania
Tompa Miklós de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, despre Teatrul Tamási
Áron din Sfântu Gheorghe ori despre
Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara, de multă vreme cunoscute,
ci şi de mai recent înfiinţatele Teatrul Figura din Gheorgheni sau de Teatrul
Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc. Selecţionarea spectacolului cu Scapino de
la Trupa Maghiară a Teatrului de Nord din Satu Mare, temeinică creaţie a
aceluiaşi Bocsárdi László, ar fi fost un avantaj. Şi pentru instituţia
producătoare, şi pentru Festival.
Selecţia naţională a probat, deopotrivă, că avem şi teatru bun, şi teatru prost. Indiferent că
este vorba despre teatrul clasic, zis şi de artă, despre teatrul social (remarc
cu semnul plus Itinerarii de la ArCuB, în regia lui Eugen Jebeleanu), despre
teatrul instituţionalizat, finanţat de la buget sau despre teatrul independent
(un plus pentru Limite de la Centrul Replika).
Dar şi că se fuşereşte lucrul cu actorii, că se trimit la Festival
spectacole nejucate cu lunile şi deloc nerepetate în prealabil. Că avem multă,
multă mediocritate şi submediocritate. Şi că o promovăm senini ca să nu supărăm
pe nimeni şi să dăm impresia de belşug, împlinire, democraţie.
Spuneam că tema de acest an a FNT a fost Teatrul, clipa
magică a istoriei. Au ilustrat-o îndeosebi spectacole precum Pădurea
spânzuraţilor, Republica Melania, Nu regret nimic, Jurnal de România.
Timişoara, Richard al III lea (ambele variante), Istorie la persoana întâi
(Teatrul Luceafărul din Iaşi), Baladele memoriei (Reactor de creaţie şi
exeriment din Cluj-Napoca). Tăcerea e
imposibilă (spectacol-lectură după textele Lenei Constante, în interpretarea
actriţei Adriana Moca), Itinerarii de la ArCuB. Au fost şi dezbateri cu
intenţii bilanţiere cu criticul şi teatrologul George Banu, cu regizorul Silviu
Purcărete, cu regizorul Andrei Şerban. A fost şi un pic cam multă egolatrie.
Demn de semnalat momentul Aici e Radio Europa Liberă. Ne-am întors! onorat de
foştii redactori ai postului american în limba română cu sediul la München
Neculai Constantin Munteanu şi Emi Hurezeanu, de redactori de azi ai Europei
Libere de la Praga şi Bucureşti, de ambasadorul SUA la Bucureşti, E. S. Hans
Klemm. Mai semnalez expoziţia FNT- O retrospectivă a libertăţii.
De remarcat şi alte expoziţii, dezbaterea A fost odată un
Puck...Spectacolele de poveste ale lui Alexandru Darie, lansarea în varianta
print a revistei Amfiteatru (redactor şef: Monica Andronescu), dezbaterile
specializate ale criticii de teatru.
Dacă punem la o parte Richard al III-lea de la Budapesta,
spectacol de la Teatrul Rádnoti Miklós (asupra căruia am zăbovit într-o cronică
separată), Secţiunea internaţională a FNT
a fost în anul acesta în întregime consacrată dansului. Au putut fi
văzute Ceea ce ziua datorează nopţii- un spectacol de Hervé Koubi, producător
Compania Hervé Koubi, May B, spectacol de colecţie în coregrafia lui Maguy
Marin, produs de Compania Maguy Marin şi Maison des Arts et de la Culture de
Créteil din Franţa şi Evgheni Oneghin, producător Eifman Ballet, Sankt
Petersburg, Rusia.
Mult, puţin?
Articicolul original:
2019. november 10.