A XXIX-a ediţie a „Festivalului Naţional de Teatru” care demult nu se mai numeşte (oare de ce?) şi „I.L Caragiale” ( de vină să fie oare numai faptul că pe afişele de teatru din România nu mai prea apare numele marelui clasic, iar despre spectacole cu adevărat performante cu piesele sale nici măcar nu mai poate fi vorba), a avut loc la Bucureşti în perioada 18-27 octombrie. S-a desfăşurat sub titlul „Teatrul, clipa magică a istoriei”.

Firesc, deoarece în 2019 se împlinesc 30 de ani de la Revoluţia anticomunistă din Decembrie, detaliu pe care directorul artistic al manifestării, criticul Marina Constantinescu a avut grijă să îl marcheze. Prin spectacole, dezbateri, colocvii, expoziţii. Mă voi referi la ele în cuprinsul acestor însemnări, ceva mai încolo.

Pentru moment, cer permisiunea unei scurte, cred că şi utile, incursiuni în istoria manifestării. Fie şi numai pentru motivul că nici existenţa ei din 1990 şi până astăzi nu ar fi fost posibilă în absenţa Revoluţiei.

Sfârşitul anului 1989 a prins teatrul românesc cu un destul de bine consolidat sistem festivalier. Şi chiar dacă într-una dintre dimineţile cu dezbateri ale FNT 2019, aripa mai radicală (nu neapărat şi riguros informată) a criticii noastre teatrale s-a întrecut în a debita inexactităţi chiar şi insulte la adresa unora dintre precursori, printre care  şi Valentin Silvestru, trebuie spus că lui Ayatollahului, i se datorează în mod precumpănitor, sistemul în chestiune. Mai greu era însă ca festivalurilor în chestiune să le fie anticipată periodicitatea, extrem de dependentă de schimbările de umori ale autorităţii. În plus, autoritatea nu voia şi pace ca un astfel de festival să aibă loc în Capitală. Asta dacă facem abstracţie de fazele naţionale ale unui aşa-zis festival ba naţional, ba al tinerilor regizori care a avut câteva ediţii în a doua jumătate a anilor ’50 şi în primii doi-trei ani după aceea.

FNT s-a născut în octombrie 1990 ca unul al Bucureştiului. L-au zămislit acelaşi Valentin Silvestru împreună cu Ion Caramitru, proaspăt preşedinte al nou înfiinţatului UNITER, Andrei Pleşu, noul ministru al Culturii, şi scriitorul Costache Olăreanu, primul director al Direcţiei de Cultură a Municipiului. 28 de ediţii au avut loc în Capitala, una singură la Iaşi. În 1993 a apărut şi întâiul selecţioner unic, în persoana regretatei Cristina Dumitrescu. În 1994 s-a renunţat la respectiva funcţie (prea merseseră lucrurile bine!), iar Cristina Dumitrescu a revenit după vreo doi sau trei ani de pauză. I-au urmat, uneori cu repetiţie, Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Marina Constantinescu, Cristina Modreanu. Numai femei? Nu! A fost şi o excepţie. Ion Parhon care a coordonat FNT la ediţia din toamna anului 2004.

Fiecare selecţioner a încercat să impună acestei mega-manifestări de cultură teatrală amprenta personalităţii lui proprii. S-au inventat secţiuni (unele generatoare de scandaluri) în funcţie de statutul producătorului (de stat ori independent) sau criteriul generaţionist, s-au propus teme, generice, titluri (drepturile de autor îi revin în această privinţă în principal Marinei Constantinescu), s-a trecut la internaţionalizarea manifestării. Îndeosebi în mandatele aceleiaşi Marina Constantinescu, dar şi în cei trei ani cât la timonă s-a aflat Cristina Modreanu. Care a avut şi ideea extraordinară ca FNT să fie editorul unor cărţi fundamentale.

Cu toate acestea, FNT a rămas tributar vitrinizării. Adică sumarizării, relevării esenţelor unei stagiuni teatrale ale cărei dominante a încercat, mai bine sau mai rău, să le evidenţieze selecţia. Despre selecţia naţională, m-am pronunţat îndată după ce ea a fost făcută publică, într-un comentariu publicat în revista Teatrul azi nr. 9-10-11/2019 dar şi în ceea ce am scris în la data de 8 iulie 2019 pe adevărul.ro. I-am semnalat plusurile şi minusurile. 

În mare, nu ar mai fi de adăugat mare lucru. Adică, şi acum mi se pare selecţia extrem de generoasă, adică laxă, permisivă, cu porti generos deschise mediocrităţii, însă şi cu unele lacune impardonabile. Iată, de pildă, nu voi înţelege în ruptul capului de ce nu au fost selectate Casa cu suricate de la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, Vrăjitoarele din Salem de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, Experimentul P (atât de potrivit temei, dar şi valid artisticeşte) şi Romanţioşii de la Teatrul Alexandru Davilla din Piteşti, dar şi Mult zgomot pentru nimic de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Asta cu atât mai mult cu cât vigilenţei estetice a Marinei Constantinescu i-au scăpat cel puţin două montări defective de orice urmă de valoare. E vorba despre Janna de la Secţia Română a Teatrului de Nord din Satu Mare şi despre Il nullafacente  de la, hélas, Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. M-am bucurat că a fost corectată impardonabila eroare ce ar fi putut fi comisă în cazul în care nu ar fi fost selecţionat, măcar în ultimul moment, dincolo de artificiul în a cărui verosimilitate nu cred nici sugarii, Richard al III lea de la Teatrul  Bulandra, în regia lui Andrei Şerban. Dar nimeni nu e perfect. Şi nici infailibil. Nici măcar Papa. De ce ar fi Marina Constantinescu?

Ce a arătat selecţia naţională? Că avem un repertoriu teatral divers. Că jucăm clasici români, precum Vasile Alecsandri (Salba dracului la Teatrul Fani Tardini din Galaţi şi Chiritza în concert la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca), Ion Creangă (Moş Nichifor la Teatrul Act) sau Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraţilor la TNB). Dar şi dramaturgie românească de ultimă oră. Câteva titluri : Această Sonia de Lia Bugnar la Green Hours, Nu regret nimic de Székely Csaba la Secţia maghiară a Teatrului de Nord din Satu Mare, Jurnal de România de Carmen Lidia Vidu la Teatrul German de Stat din Timişoara, Idiş? de Peca Ştefan la Teatrul Evreiesc de Stat, Despre tandreţe  de Matei Vişniec la Teatrul Dramaturgilor Români, Limite de Mihaela Michailov şi Radu Apostol la Centrul Replika, Republica Melania de Irina Nechit la Teatrul Odeon sau Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine însuţi  de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Am constatat că Iona a lui Marin Sorescu este pe mai departe un text perfect jucabil (Teatrul Nottara din Bucureşti în colaborare cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca). Am observat că ne dăm pe mai departe în vânt după Shakespeare (Neguţătorul din Veneţia la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi Richard al III lea la Bulandra), că suntem fascinaţi, aşa cum se cuvine de Cehov (Trei surori la Teatrul Figura din Gheorgheni, spectacolul-revelaţie al Festivalului despre care am scris în detaliu şi entuziast la timpul potrivit), că ne place Pirandello (Henric al IV lea la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara).

Am văzut că nu am uitat de commedia dell’arte (Arlecchino şi pierdutele iubiri la Teatrul Excelsior). Dar şi că frecventăm, chiar compulsiv, multă dramaturgie de limbă engleză. Scrisă de englezi, americani sau irlandezi. Iată şi câteva titluri: Class la TNB, Zbor deasupra unui cuib de cuci la Teatrul Metropolis, Cui i-e frică de Virginia Woolf? la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, In a Forest Dark and Deep de Neil LaBute la unteatru, True West la Teatrul Maria Filotti din Brăila, Before Breakfast de Eugene O’Neill, tot acolo, Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams laTeatrul Metropolis, Delirium de Enda Walsh la Teatrul Odeon, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? la trupa Tompa Miklós de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Nevermore după E. A. Poe la Teatrul Mic din Bucureşti, Legături primejdioase de Christopher Hampton la acelaşi Teatru, Oraşul nostru  de Thornton Wilder la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc sau Navigatorul  de Conor McPherson, spectacol jucat de Trupa Liviu Rebreanu a Naţionalului târgumureşean. Am mai băgat de seamă că nu am uitat nici de literatura dramatică franceză (Colivia cu nebune la Teatrul Metropolis), de ruşii extrem contemporani (sunt jucaţi îndeosebi la Teatrul Naţional din Iaşi- e vorba despre Dansul Delhi de Ivan Viripaev sau la Satu Mare –¬Janna), de spanioli (Las Meninas  de Enesto Anaya, la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca), de turci (Avalanşa de Tuncer Cücenoglu de la Teatrul Regina Maria din Oradea). Ş.a.m.d.

Andrei Şerban rămâne, incontestabil, un reper. Au dovedit-o cele două variante ale lui Richard al III lea, de la Bulandra, respectiv  Teatrul Radnóti Miklós din Budapesta. Nu, nu e vorba deloc despre copy paste, aşa cum imprudent s-au exprimat tot felul de persoane. Unele având chiar diplome de licenţiaţi în Artele spectacolului. Regizorii momentului sunt Victor Ioan Frunză (Zbor deasupra unui cuib de cuci, Colivia cu nebune, ambele de la Metropolis, dar şi Henric IV  de la Teatrul Maghiar din Timişoara) şi Radu Afrim (Pădurea spânzuraţilor  la TNB , Dansul Delhi la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine însuţi  la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ). Ambii ar mai fi avut în portofoliu, demne de a fi fost selecţionate, Şeful sectorului Suflete de la Teatrul de Comedie din Bucureşti (Teatru inexplicabil şi sistematic ignorat de Marina Constantinescu), respectiv Casa cu suricate  de la Naţionalul craiovean. Sunt pe mai departe în formă bună “veteranii” Tompa Gábor (Iona şi Neguţătorul din Veneţia) şi Alexandru Dabija (Salba Dracului de la Teatrul Fani Tardini din Galaţi şi Moş Nichifor de la Teatrul ACT.  

Bocsárdi László cu Sam sau introducere în viaţa de familie, coproducţie a Teatrului Tamási Áron din Sfântu Gheorghe şi a Academiei de Arte din Târgu Mureş, Vlad Massaci cu Delirium  de la Teatrul Odeon, Felix Alexa cu Class de la TNB, Radu Apostol cu Limite de la Centrul Replika, Claudiu Goga, semnatarul unui bun spectacol cu Un tramvai numit dorinţă la Teatrul Metropolis din Bucureşti  sau Cristi Juncu cu Legături primejdioase de la Teatrul Mic ori Navigatorul de la Secţia română a Naţionalului din Târgu Mureş au ilustrat con brio aportul regizorilor deja formaţi, siguri pe profesie, din generaţia de mijloc.

Andrei şi Andreea Grosu cu Before Breakfast de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, poate şi cu montarea Cui îi e frică de Virginia Woolf de la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu pe care nu am văzut-o (a fost forma mea de protest faţă de practicile incorecte ale conducerii respectivului Teatru care îşi închipuie că ar avea dreptul să cenzureze libera exercitare a actului critic), Vlad Cristache cu True West de la acelaşi Teatru, Cristian Ban cu Familia Ibsen de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad au confirmat valoarea „tinerilor deja confirmaţi” în vreme ce Albu István cu Trei surori de la Gheorgheni (repet, un extraordinar spectacol), Andrei Măjeri (Las Meninas de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Vladimir Anton (cu Oraşul, un solid spectacol al Teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc) sau Mădălin Hîncu (Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? de la Secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, Eugen Jebeleanu cu Itinerarii  de la ArCuB arată că stăm (relativ) bine şi în ceea ce  priveşte regizorii tineri.

Cu condiţia să vrea şi să poată lucra mai mult şi să îşi mai cenzureze din orgoliile nejustificate şi, uneori, din discursul largo desolato. Vremea suferinţelor tânărului Werther a apus demult.

Selecţia naţională a mai dovedit seriozitatea Teatrelor de limbă maghiară din România. Şi nu e vorba doar despre Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca (căruia i se mai spune şi „trupa lui Tompa”) , despre Compania Tompa Miklós de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, despre Teatrul Tamási Áron  din Sfântu Gheorghe ori despre Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara, de multă vreme cunoscute, ci şi de mai recent înfiinţatele Teatrul Figura din Gheorgheni sau de Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc. Selecţionarea spectacolului cu Scapino de la Trupa Maghiară a Teatrului de Nord din Satu Mare, temeinică creaţie a aceluiaşi Bocsárdi László, ar fi fost un avantaj. Şi pentru instituţia producătoare, şi pentru Festival.

Selecţia naţională a probat, deopotrivă, că avem şi  teatru bun, şi teatru prost. Indiferent că este vorba despre teatrul clasic, zis şi de artă, despre teatrul social (remarc cu semnul plus Itinerarii de la ArCuB, în regia lui Eugen Jebeleanu), despre teatrul instituţionalizat, finanţat de la buget sau despre teatrul independent (un plus pentru Limite de la Centrul Replika).  Dar şi că se fuşereşte lucrul cu actorii, că se trimit la Festival spectacole nejucate cu lunile şi deloc nerepetate în prealabil. Că avem multă, multă mediocritate şi submediocritate. Şi că o promovăm senini ca să nu supărăm pe nimeni şi să dăm impresia de belşug, împlinire, democraţie.

Spuneam că tema de acest an a FNT a fost Teatrul, clipa magică a istoriei. Au ilustrat-o îndeosebi spectacole precum Pădurea spânzuraţilor, Republica Melania, Nu regret nimic, Jurnal de România. Timişoara, Richard al III lea (ambele variante), Istorie la persoana întâi (Teatrul Luceafărul din Iaşi), Baladele memoriei (Reactor de creaţie şi exeriment din Cluj-Napoca).  Tăcerea e imposibilă (spectacol-lectură după textele Lenei Constante, în interpretarea actriţei Adriana Moca), Itinerarii de la ArCuB. Au fost şi dezbateri cu intenţii bilanţiere cu criticul şi teatrologul George Banu, cu regizorul Silviu Purcărete, cu regizorul Andrei Şerban. A fost şi un pic cam multă egolatrie. Demn de semnalat momentul Aici e Radio Europa Liberă. Ne-am întors! onorat de foştii redactori ai postului american în limba română cu sediul la München Neculai Constantin Munteanu şi Emi Hurezeanu, de redactori de azi ai Europei Libere de la Praga şi Bucureşti, de ambasadorul SUA la Bucureşti, E. S. Hans Klemm. Mai semnalez expoziţia FNT- O retrospectivă a libertăţii.

De remarcat şi alte expoziţii, dezbaterea A fost odată un Puck...Spectacolele de poveste ale lui Alexandru Darie, lansarea în varianta print a revistei Amfiteatru (redactor şef: Monica Andronescu), dezbaterile specializate ale criticii de teatru.

Dacă punem la o parte Richard al III-lea de la Budapesta, spectacol de la Teatrul Rádnoti Miklós (asupra căruia am zăbovit într-o cronică separată), Secţiunea internaţională a FNT  a fost în anul acesta în întregime consacrată dansului. Au putut fi văzute Ceea ce ziua datorează nopţii- un spectacol de Hervé Koubi, producător Compania Hervé Koubi, May B, spectacol de colecţie în coregrafia lui Maguy Marin, produs de Compania Maguy Marin şi Maison des Arts et de la Culture de Créteil din Franţa şi Evgheni Oneghin, producător Eifman Ballet, Sankt Petersburg, Rusia.

Mult, puţin?   

 

Articicolul original: https://adevarul.ro/cultura/teatru/despre-teatrul-romanesc-despre-xxix-editie-fntnumai-binen-1_5db7b5cd5163ec42717a673e/index.html